Oameni și povești - L

      De mult, de foarte mult timp, mă gândesc să scriu despre oamenii care mi-au atins viața și inima. 


       Astăzi voi vorbi despre o astfel de persoană, pe nume Lențuca, o femeie care definește expresia „pâinea lui Dumnezeu".

         Asistentă medicală, mamă a patru copii, soție, prietenă, o femeie plină de iubire, de pe buzele căreia auzeai numai cuvinte de bine, numai îndemnuri frumoase și râsete de umpleau o casă-ntreagă de fericire.  

       Apar și eu în viața ei, împreună cu familia mea, când aveam io vreo 10 ani.
      Deși plină de energie,( a se citi obrăznicie) eram o puștoaică bolnăvicioasă. Dețineam un caiet plin de abțibilduri: analize și tratamente pentru diferite afecțiuni. Răceam des, sistemul imunitar la pământ. Știm cu toții câte antibiotice înghițeam acu 20 de ani, dacă trăgeam mucii mai cu spor, așa cum am făcut-o și eu, până când am devenit imună la antibiotic. Asta era sistemul medical, atât a putut doamna doctor de familie.

      Bun, trecem pe penicilină și moldamin și altele probabil.
Tanti Lențuca mi-a făcut injecțiile, zi de zi, din 6 în 6 ore, când se prezenta la ușa noastră, rupându-și din timpul ei, de parcă alte treburi nu avea.
Aveam fundu' poligon, o săptămână de tratament, următoarea eram pe picioarele mele și/sau prin copaci, următoarea săptămână, la pat, pregătită pentru încă o tură de ace dureroase. Nu știu cât a durat povestea asta, dar anemia era la cote maxime, rahitism, lipsuri de cine mai știe ce.

      Toate astea până în ziua-n care m-a luat tanti Lențuca la ea acasă, cu tot cu învoirea de la părinți. 
      Așa, m-a luat femeia în grija ei, înarmată cu multa răbdare, pentru o perioadă în care am învățat să mănânc fără să strâmb din nas, că deh, nu mă lăsa rușinea. Mai o vitamină, un fruct, legume, un boț de brânză de vaci(de care nu mă mai ating azi ) și uite-așa,  după ceva timp m-a pus pe picioare, de și astăzi mi-e frică să mai răcesc, că mă tem că-mi apare brânza de vaci în farfurie.

      Știu că nu sunt singura pe care a atins-o cu bunătatea ei.  Au mai fost și alți pacienți trecători prin viața ei.  

      A fost și ea pacient la vremea ei. Eu am aflat asta când ne despărțeau câteva sute bune de kilometri. După ceva timp, boală aia urâtă, cancerul, a învins-o.

      Nu știu dacă tanti Lențuca a plecat pentru că nu mai avea zâmbete de împărțit, nu știu dacă a obosit să facă atâtea injecții, nu știu dacă s-a săturat de atâta suferința, nu știu dacă lumea asta nu era prea mică pentru ea, sau  poate...

     Cred că tanti Lențuca s-a dus să îngrijească îngerașii.

     Dar știu sigur că ea a avut o lecție pentru fiecare om care a cunoscut-o: Iubește! Și te vei vindeca!