Oameni și povești- A

      





          Cândva, cumva, trebuie să renunțăm la anumite prietenii. Mai ales, atunci când povestea se termină.  Finalul îl alegem noi, probabil.

         A fost odată ca niciodată: 

         Eu și Anca. Ea era tăcută, oarecum speriată și nu prea comunicativă. Eu eram eu. 
        Pe Anca am cunoscut-o în a XI-ea, când m-am mutat în clasa lor, plimbată între timp prin alte grupe. Știam deja să mă prezint,  știam cum să mă prefac că mă integrez ușor, și mai ales, că-mi plac toți colegii. E drept, mi-au plăcut majoritatea, dar asta după o perioadă de acomodare și cunoaștere. 
       Profu de mate' a fost cel care ne-a apropiat. De fapt, m-a adus în primul rând de bănci, ca să fiu mai atentă la el și la ce preda Măria Sa.  
Deci, am nimerit lângă Anca. O tipă înaltă, frumoasă și arătoasă. Eu, cu părul vâlvoi sau prins într-o coadă de cal, o zăluda zvăpăiată, care abia renunțase la tricourile lălâi. Ce peisaj, ce contrast...

       Ehhh, mai schimbam cu Anca o vorbă, din când în când, de politețe. Pe-atunci, ea era în cealaltă jumătate de clasă/ tabără, așa că nu prea aveam ce să ne spunem.
       Dar timpul trecea, iar eu am început să mă obișnuiesc cu noul meu loc și noua companie, chit că la unele ore mă mai refugiam în celălalt capăt al clasei.  
Apoi, într-o zi, pe nepusă masă, m-am trezit că sunt în vizită la Anca, apoi ea la mine, și tot așa.  
  
       Ieșeam împreună, o cafea, un suc, un pahar de vorbă. Eu, abia  începusem să port niște bluzițe mai de gagici + Anca, cea cu vreo 15 cm mai înaintă și bine dotată= eram o apariție cu totul aparte, n-am ce să zic. Gata, că nu mai vorbesc despre aspectul fizic și frustrările mele de-atunci.   

      Bun, această Anca, mi-a devenit prietenă.

     "Învățam”  împreună: povesteam, bârfeam, descopeream și ne cunoșteam una pe cealaltă.   
       Anca s-a îndrăgostit, iar eu nu, doar ea își permitea să iubească. Dar, tipul de care s-a îndrăgostit nu era chiar pe formatul ei. Ce contează... când doi oameni se iubesc?!?
 Au contat multe, mai ales că familia ei s-a pus de-a curmezișul, că Anca nu are ce căuta cu ăla. Și așa a început aventura. Pentru orice întâlnire, aveau nevoie de acoperire, aia fiind eu de cele mai multe ori. Câștigasem teren în fața părinților ei, așa că mă anunțau din timp iubăreții când aveau o întâlnire cu mine. 
        Anca, iubea așa cum iubesc tipele care nu au voie să iubească, deci s-a pus pe treabă serios: mințit părinții, cerut bani pentru meditații(întâlniri), chiulit, iertat nervii și isteriile domnului, palmele, etc. O iubire ca-n telenovele, așa mi s-a spus. Anca a fugit de-acasă, taică'su a prins-o  și a sechestrat-o la domiciliu. Iubitul ei a înșelat-o între timp. 
       Dramă, dramă, dramă și Anca a renunțat la el. 
       Ăsta, el, și-anume iubitul, nu a renunțat așa ușor. Dă-i cu urmăriri, amenințări, declarații la poliție( inclusiv eu- împotriva lui), dă-i cu alte urmăriri, schimbat traseul spre casă. Anca era speriată, eu la fel, ea că nu-l mai vrea, eu...  
Și tot asa, vreo doua luni, până când o altă colegă de clasă m-a tras de mâneca și m-a întrebat, ce-i cu Anca.  
   -Cum, ce-i? Nimic.
   -S-a logodit!
   -Cu cine?
   -Cu El! 

       Aha. Am înțeles. Într-o relație este loc numai pentru doi. Și de-aici încolo, i-am lăsat să-și trăiască singuri povestea de iubire.  

       Au fost fericiți o perioadă. Apoi ea l-a lăsat și a plecat. Cine mai știe de ce?!? Nu mai eram la curent cu știrile. Apoi cică s-ar fi împăcat.
       După câteva luni, m-a căutat Anca și mi s-a plâns că iar o înșelase, că iar a pălmuit-o, că nu vrea să mai audă de el. După alte săptămâni, tot la telefon, Anca m-a anunța că vrea să-l ajute pe El, să vină la ea, în străinătate. " Ia-l dragă, dacă asta vrei." 

      M-am întâlnit și cu el între timp. Tatuat cu un cuțit și fără tuș, pe braț avea scris: TE IUBESC ANCA.
     Da, fără virgulă și cu majuscule. 

     Nu știu dacă Anca și El se mai iubesc și-acum.  Cert e că Anca nu mai face parte din filmul meu.

    Eu am lăsat-o sa plece. Povestea noastră s-a terminat de mult.